Ganduri si mai mici ale aceluiasi om prea mic

uneori am senzatia ca oamenii merg cu ochii inchisi.
pleoapele ridicate putin dezvaluie doar metalul a doua simple bile intunecate.
si merg ca in transa, cu priviri de ceata, iar singura constiinta este a propriei bezne linistite din adancuri.
iar cand o forma se desface din intunericul dintotdeauna, isi strang pleoapele si mai tare, nu cumva sa le intre prea mult in ochi si de-acolo in suflet.
nu cumva sa fie nevoiti sa le faca loc in bezna personala, nu cumva sa contrasteze cu negrul primitiv.

fiecare isi poarta bezna ca pe o lume personala, cimitire de fotoni jur dimprejur, victime martirizate ale unor vise si sperante crancene, morminte la care n-a plans si nici nu va plange nimeni vreodata.

uneori chiar merg cu ochii inchisi si ma gandesc ca luminile sporadice ce incearca sa-mi impresioneze retina sunt sufletele lor. si-atunci deschid ochii si le salut, desi nu le vad si poate ca exista doar in mintea mea.