Bucurestiul mamei mele

Ieri a fost ultima zi in Bucuresti a mamei. Mele.
Si stand de vorba cu ea imi amintesc de o secventa in care-l certa pe tata ca nu ma baga in seama. Apropo, aveam vreo 7 ani si, ca orice copil curios, ma bagam printre cei mari si ma uitam la gurile lor, cum vorbesc. Mi se parea ca spun lucruri incredibile, mari, de importanta capitala: pretul laptelui, cat zahar mai trebuie cumparat, ce sef nou mai are tata si ce copil urat a nascut vecina de la 3. Evident, nu-mi amintesc sa fi intervenit eu cumva, dar cred ca eram tare incomoda cu privirea aia umeda si uimita.
"Ascult-o, s-ar putea sa ne spuna lucruri importante." M-a facut sa ma simt, dintr-o data, semnificativa si am iubit-o pentru asta.

A stat in Bucuresti cam o saptamana si, ca orice moldovean obisnuit sa cunoasca pe toata lumea, s-a simtit coplesita de imbulzeala de aici. Si de uraciune, si de nepasare. Si m-a rugat a n-a oara sa ma intorc acasa, ca nu se poate sa-mi fie bine aici.

Iar ieri... am simtit-o cum se dilueaza intr-o lume cu totul diferita de ce stie ea; am simtit-o cum a imbatranit brusc. Si cat e de nedumerita de asta.
Si cat de nepragatita sunt eu ca s-o ajut.