De-ale marii(1)...

Ganduri si mai mici ale aceluiasi om prea mic

uneori am senzatia ca oamenii merg cu ochii inchisi.
pleoapele ridicate putin dezvaluie doar metalul a doua simple bile intunecate.
si merg ca in transa, cu priviri de ceata, iar singura constiinta este a propriei bezne linistite din adancuri.
iar cand o forma se desface din intunericul dintotdeauna, isi strang pleoapele si mai tare, nu cumva sa le intre prea mult in ochi si de-acolo in suflet.
nu cumva sa fie nevoiti sa le faca loc in bezna personala, nu cumva sa contrasteze cu negrul primitiv.

fiecare isi poarta bezna ca pe o lume personala, cimitire de fotoni jur dimprejur, victime martirizate ale unor vise si sperante crancene, morminte la care n-a plans si nici nu va plange nimeni vreodata.

uneori chiar merg cu ochii inchisi si ma gandesc ca luminile sporadice ce incearca sa-mi impresioneze retina sunt sufletele lor. si-atunci deschid ochii si le salut, desi nu le vad si poate ca exista doar in mintea mea.

Ganduri mici ale unui om oricum prea mic pentru a gandi

Sa fiu sincera nu credeam vreodata sa ajung sa inteleg 
cat de putin adanci pot fi apele sufletului. 
Unde incepe admiratia, unde se termina respectul, de ce apare 
dispretul, unde se sfarseste atractia, ce inseamna
superficialitatea, cine e vinovat de uitare... as fi vrut sa nu stiu.
Dar acum ca stiu, ce fac cu toate astea?
Ce fac altii?
Teatru?

In nici un caz.
Exista cu adevarat un loc in fiinta noastra in care toate limitele 
se intalnesc: prejudecati, orgolii, vinovatii, inteligenta, prostie, 
iubire, ura si indiferenta de tot felul, iar in acel punct toate
astea se anuleaza.
Tot secretul echilibrului e sa stii sa pastrezi la indemana acel loc.

E insuficient sa stii asta, dar vital.

JURNAL DE BORD

24 iulie 2007

In momentul asta mai sunt fix 50 de zile, 14 ore si patruzeci de minute pana cand primul om din neamul meu zboara la Khatmandu.
Da, este vorba de mine!!!
Biletele au fost cumparate astazi, inca nu le-am vazut, dar il cred pe cuvant de domnu' coechipier.

Acuma ce sa spun? Nu mai am nici o scuza: vreau, nu vreau, trebuie sa plec, cu ce am cu ce n-am si, pe cat posibil, sa nu ma fac de ras.

Desi trebuia sa fac asta inca de acum douazeci si...ceva de ani, trebuie sa incep sa mananc sanatos (adio ochiuri prajite si pe-o parte si pe alta), sa alerg si, probabil... multe altele, dar nu vreau sa ma deprim insistand pe chestiile astea acum.

E un moment aniversar, iar astazi, cu voia voastra tin sa multumesc parintilor mei ca s-au intalnit, ca s-au indragostit, c-au fost sanatosi la cap si trup si m-au facut (desi acum au ceva indoieli. relativ la sanatatea lor de-atunci. la cap); sora-mii ca m-a enervat cand eram copil, de-am plecat de-acasa si-am ajuns la Bucuresti unde, iata, se scrie istoria!
Si sa multumesc sponsorilor pentru bunavointa... ok, ok, imi pastrez speech-ul pentru cand ma intorc!

Nu stiu cum voi fi pe 15 Octombrie, dar azi, 24 iulie, anul lui Dumnezeu, 2007, sunt mega-fericita!!!

Rugaciuni mute

Mai stai cu mine, sa pot dormi