Padurile Rasnovului

Bucurestiul mamei mele

Ieri a fost ultima zi in Bucuresti a mamei. Mele.
Si stand de vorba cu ea imi amintesc de o secventa in care-l certa pe tata ca nu ma baga in seama. Apropo, aveam vreo 7 ani si, ca orice copil curios, ma bagam printre cei mari si ma uitam la gurile lor, cum vorbesc. Mi se parea ca spun lucruri incredibile, mari, de importanta capitala: pretul laptelui, cat zahar mai trebuie cumparat, ce sef nou mai are tata si ce copil urat a nascut vecina de la 3. Evident, nu-mi amintesc sa fi intervenit eu cumva, dar cred ca eram tare incomoda cu privirea aia umeda si uimita.
"Ascult-o, s-ar putea sa ne spuna lucruri importante." M-a facut sa ma simt, dintr-o data, semnificativa si am iubit-o pentru asta.

A stat in Bucuresti cam o saptamana si, ca orice moldovean obisnuit sa cunoasca pe toata lumea, s-a simtit coplesita de imbulzeala de aici. Si de uraciune, si de nepasare. Si m-a rugat a n-a oara sa ma intorc acasa, ca nu se poate sa-mi fie bine aici.

Iar ieri... am simtit-o cum se dilueaza intr-o lume cu totul diferita de ce stie ea; am simtit-o cum a imbatranit brusc. Si cat e de nedumerita de asta.
Si cat de nepragatita sunt eu ca s-o ajut.

Cat mai e pana departe? O saptamana!

De-ale marii(2)...

De-ale marii(1)...

Ganduri si mai mici ale aceluiasi om prea mic

uneori am senzatia ca oamenii merg cu ochii inchisi.
pleoapele ridicate putin dezvaluie doar metalul a doua simple bile intunecate.
si merg ca in transa, cu priviri de ceata, iar singura constiinta este a propriei bezne linistite din adancuri.
iar cand o forma se desface din intunericul dintotdeauna, isi strang pleoapele si mai tare, nu cumva sa le intre prea mult in ochi si de-acolo in suflet.
nu cumva sa fie nevoiti sa le faca loc in bezna personala, nu cumva sa contrasteze cu negrul primitiv.

fiecare isi poarta bezna ca pe o lume personala, cimitire de fotoni jur dimprejur, victime martirizate ale unor vise si sperante crancene, morminte la care n-a plans si nici nu va plange nimeni vreodata.

uneori chiar merg cu ochii inchisi si ma gandesc ca luminile sporadice ce incearca sa-mi impresioneze retina sunt sufletele lor. si-atunci deschid ochii si le salut, desi nu le vad si poate ca exista doar in mintea mea.