Bucurestiul mamei mele

Ieri a fost ultima zi in Bucuresti a mamei. Mele.
Si stand de vorba cu ea imi amintesc de o secventa in care-l certa pe tata ca nu ma baga in seama. Apropo, aveam vreo 7 ani si, ca orice copil curios, ma bagam printre cei mari si ma uitam la gurile lor, cum vorbesc. Mi se parea ca spun lucruri incredibile, mari, de importanta capitala: pretul laptelui, cat zahar mai trebuie cumparat, ce sef nou mai are tata si ce copil urat a nascut vecina de la 3. Evident, nu-mi amintesc sa fi intervenit eu cumva, dar cred ca eram tare incomoda cu privirea aia umeda si uimita.
"Ascult-o, s-ar putea sa ne spuna lucruri importante." M-a facut sa ma simt, dintr-o data, semnificativa si am iubit-o pentru asta.

A stat in Bucuresti cam o saptamana si, ca orice moldovean obisnuit sa cunoasca pe toata lumea, s-a simtit coplesita de imbulzeala de aici. Si de uraciune, si de nepasare. Si m-a rugat a n-a oara sa ma intorc acasa, ca nu se poate sa-mi fie bine aici.

Iar ieri... am simtit-o cum se dilueaza intr-o lume cu totul diferita de ce stie ea; am simtit-o cum a imbatranit brusc. Si cat e de nedumerita de asta.
Si cat de nepragatita sunt eu ca s-o ajut.

Cat mai e pana departe? O saptamana!

De-ale marii(2)...

De-ale marii(1)...

Ganduri si mai mici ale aceluiasi om prea mic

uneori am senzatia ca oamenii merg cu ochii inchisi.
pleoapele ridicate putin dezvaluie doar metalul a doua simple bile intunecate.
si merg ca in transa, cu priviri de ceata, iar singura constiinta este a propriei bezne linistite din adancuri.
iar cand o forma se desface din intunericul dintotdeauna, isi strang pleoapele si mai tare, nu cumva sa le intre prea mult in ochi si de-acolo in suflet.
nu cumva sa fie nevoiti sa le faca loc in bezna personala, nu cumva sa contrasteze cu negrul primitiv.

fiecare isi poarta bezna ca pe o lume personala, cimitire de fotoni jur dimprejur, victime martirizate ale unor vise si sperante crancene, morminte la care n-a plans si nici nu va plange nimeni vreodata.

uneori chiar merg cu ochii inchisi si ma gandesc ca luminile sporadice ce incearca sa-mi impresioneze retina sunt sufletele lor. si-atunci deschid ochii si le salut, desi nu le vad si poate ca exista doar in mintea mea.

Ganduri mici ale unui om oricum prea mic pentru a gandi

Sa fiu sincera nu credeam vreodata sa ajung sa inteleg 
cat de putin adanci pot fi apele sufletului. 
Unde incepe admiratia, unde se termina respectul, de ce apare 
dispretul, unde se sfarseste atractia, ce inseamna
superficialitatea, cine e vinovat de uitare... as fi vrut sa nu stiu.
Dar acum ca stiu, ce fac cu toate astea?
Ce fac altii?
Teatru?

In nici un caz.
Exista cu adevarat un loc in fiinta noastra in care toate limitele 
se intalnesc: prejudecati, orgolii, vinovatii, inteligenta, prostie, 
iubire, ura si indiferenta de tot felul, iar in acel punct toate
astea se anuleaza.
Tot secretul echilibrului e sa stii sa pastrezi la indemana acel loc.

E insuficient sa stii asta, dar vital.